Aflat la virsta la care ar trebui sa-mi oralizez memoriile, iata ca ma incapatinez sa suflu pe 32 de biti.

Mda, e drept ca, asa cum constata cineva intr-un comentariu, imi dictez traducerile. Asta fiindca am o boala de ochi care nu prea are rezolvare si mi-e greu sa privesc cind pe foaie cind la tastatura. Mi le dictez insa doar pentru ca mai apoi sa le pot edita mai comod pe calculator. Uneori, imi dictez si romanele. Am scris insa recent scenariul unui spectacol de Craciun. Direct pe tastatura. Asta ca sa nu mai vorbim ca editia de astazi a ziarului la care lucrez are 40 de pagini, dintre care 24 de publicistica, pe care le vad, inevitabil de la tastatura. Toate astea nu sint insa deloc importante…

Povestea asta cu statul aplecat asupra tastaturii imi aduce insa aminte de discutiile interminabile pe care le am cu amicii mai mult sau mai putin literati despre destinul solitar al scriitorului. Ei imi spun ca scriitorul trebuie sa scrie fara sa se gindeasca la publicul lui. Eu unul, deformat probabil de anii lungi de gazetarie, nu reusesc sa vad literatura in acest fel. Nu cred ca arta e o afacere intre tine si tastatura ta, si nici ca sint Dumnezeu pe Pamint si de aceea apreciez orice parere asupra a ceea ce traduc sau scriu, isi asta pe cit de repede se poate. De aceea mai dictez, de aceea mai traduc in loc sa scriu de ale mele… Imi place literatura construita pentru public.

Dar oare cum ar trebui sa arate cititorul Tunelelor? Pentru cine e scrisa cartea asta? Ma hazardez sa fac o descrieere, asa dupa cit ma duce pe mine capul sprijinit pe ceafa usturinda de pe urma palmelor pe care le tot iau de la doamnele rele.

Ei bine, cititorul de Tunele ar trebui sa fie un tinar care sa aprecieze descrierile. N-ar strica sa aiba si un pui de frica nedefinita,culcusita in suflet, atit de adinc incit sa fi uitat si ce anume il sperie. Frica asta ar trebui sa contribuie la plamadirea angoasei de a trai doar pe intuneric. Citirorul de Tunele ar trebui sa fie un tinar cinic (in sens filozofic, doamnelor), inclinat spre introspectie, dornic de a elucida motoarele intime ale propriei personalitati si constient de toate aspectele relatiilor sale cu prietenii si grupul social din care face parte. Cititorul de Tunele ar trebui sa fie si un tip inclinat spre un soi de aventura care lipseste astazi omenirii: explorarea. El ar trebui deci sa fie mai prieten cu Cyrus Smith decit cu Gordon Pym, asta ca sa dau niste referinte din copilaria mea. Nu inultimul rind, cititorul de Tunele ar trebui sa fie un intelectual inclinat spre rigoare, cu o mare doza de rabdare, genul acela de om din care se recruteaza profesorii universitari…

Acum, daca nu va regasiti in descrierea asta, e probabil vina mea, fiindca, de la nivelul meu, atit m-am priceput sa scriu. Si, ca om incapabil sa conceptualizez prea mult, am sa inchei cu o poveste:

Eram pe un ferryboat care ma ducea in insula unde s-a nascut Pitagora, altfel renumita si pentru un vin licoros cu totul deosebit. Pe punte era un turn Babel al limbilor (Pleonasm! striga doamnele rele.). Din cei vreo suta de pasageri (americani, englezi, francezi, olandezi, slovaci, romani si, normal, greci si turci) citeau doar cinci.. Toate cartile erau scrise in englezeste. Poate de aceea spera autorii Tunelelor ca isi vor gasi cititorul, al carui portret robot e descurajant pentru cultura romana actuala. Oamenii aceia chiar citesc. Spre cinstea lor.

Iar in restul timpului stau, desigur, aplecati asupra tastaturii…..

�

Ma intreaba cineva daca nu-s din Iasi. Ba sint. Nu “m-am dat cu Bucurestiul” ca nu m-a luat nimeni. Destinul meu mai mult sau mai putin publicistico-literar are chiar o traiectorie inversa. in sensul ca mi-am facut casa intr-un sat de linga tirgul Iesilor. Are si beci casa… Beci care a contribuit intr-o oarece masura la traducere, alimentind subsemnatul nu numai cu cite un paharel de Cotnar (fleosc, alta palma de la doamnele rele) ci si cu inspiratie, dat fiind ca becurile se incapatineaza sa nu functioneze in Vizuina, asa cum mi-am botezat (pretentios) acaretul. Vizuina fiindca, acolo e pitit my precious.

Si apropo de beci, acolo am si muraturi si ma tot intreb de ce fratii aia ciudati nu vindeau in Colonie si muraturi? Tin mai bine, pastreaza vitaminele… Nu numai eu m-am gindit insa la explicarea regimului alimentar al colonistilor ci si cei doi autori din Tunele 2. Sint citeva scene simpatice in care bietul Will se trezeste in opozitie cu prietenii sai, mai atenti la ceea ce le dicteaza stomacul decit la posibilitatea de a prezerva niste fosile vii. 

Adincurile sint un tarim extrem de interesant. Exista chiar si o mare acolo, care alimenteaza un adevarat ecosistem destul de asemanator cu cel imaginat de Conan Doyle in Lumea disparuta.

Referitor la titlu, nu se face sa dau din casa. Cred insa ca pot spune care au fost variantele avute in vedere: Mai adinc, Adincuri, In adincuri, In adinc si inca vreo 2 de care nu imi aduc aminte. Na, ca v-am zis, dar sa vedeti ce palme peste ceafa o sa iau eu de la doamnele rele. Promit ca nu mai fac. Nu mai spun nimic!

Coperta e faina, iar doiul ala e intr-adevar gaselnita englezoilor. Cit despre lansare si alte alea… Eu nu va pot spune mare lucru.Â

M-am tot codit sa scriu pe blogul asta. De teama urechelilor. Ca daca ma scap si va spun mai multe decit trebuie? Doamnele bune de la editura mi-au spus ca au incredere in mine. Doamnele rele nu mi-au spus nimic. Dar daca se supara pe mine? Mai apuc eu sa traduc si cartea a treia pentru onor aceeasi editura? V-ati prins: m-am apucat de scris drept acum fiindca am deja un raspuns la intrebarea asta.

Is precis ca ati vrea sa stiti macar in mare ce se petrece in ditamai volumoiul, dar astazi am de gind sa va plictisesc cu citeva panseuiri trairiste despre cum mi s-au sapat printre circumvolutiuni (cum care? alea doua) serile lungi de vara in care am tradus ditamai cartea.

De departe cea mai simpatica dintre ele este aia cu Trosc. Asa a facut fiica-mea in momentul in care, biata copila, a adormit, tirziu in noapte in vreme ce se asezase strategic in spatele usii biroului in care imi dictam traducerea. Catinca mea, dornica sa afle finalul, s-a pitulat binisor ca sa afle cum se termina cartea. Si a adormit, dat fiind ca trecuse binisor de miezul noptii. Mda. Doamnele rele or sa spuna acum ca si eu eram adormit, desi traduceam. Se prea poate, cine stie? Stiu ca povestea asta poate fi interpretata in mai multe feluri, dar ceea ce am vrut sa spun este ca e greu sa lasi din mina cartea asta. Catinca e mica, nici nou ani n-are si de aia a adormit. M-a pus insa a doua zi sa-i povestesc cum s-a incheiat.

Alta chestie personala e deranjul maxim pe care il simt cind Tunelele si Adincul sint comparate cu alte serii. Nu e bine. Pentru nimeni. Pe termen lung nici pentru… editura. Trosc. Asta a fost palma dupa ceafa a doamnelor rele. Ufff, ce ustura! Ce dai, bre, asa? Intimplarea face sa fi avut o experienta similara cu a mea trilogie e Abatiei. Cel mai nasol lucru care i s-a intimpat cartii mele a fost comparatia cu Dune si cu Fundatia. S-a gasit un brontozair care sa o compare cu … Numele trandafirului. N-a decurs nimic bun din alaturarea asta. Asa e si cu Tunelele. Nu trebuie comparate cu nimic. Tunelele sint Tunele si gata. Ele isi au publicul lor, mesajul lor, crezul lor artistic. Will nu e Harry. Dar cum ar fi sa fie de-acum toti Harry? Plictisitor, moartea pasiunii… pentru citit evident. (Cleaf, cleaf. Doamnele rele m-au pupat pe ambii obraji. Ce ma ustura!)

Aseara, tirziu, am citit pe sarite pedefeu’ final al volumului 2. A iesit o treaba buna.  Sper sa va placa si voua.

Asa, iar acum pe final, hai sa va dau o veste trista. Unul dintre personajele din Tunele moare. Sau nu?

 PS — Unde e cofeina? Inca imi tropaie prin vene si face sa-mi filfiie cordul. Tare multa cafea am mai baut traducind cartea asta. Nu stiu de ce, dar nu se lasa tradusa decit noaptea. In rest era campanie electorala.

 

�